Există un singur Domn Isus Hristos, Fiul Tatălui Celui veșnic, Cel prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile și prin care sunt ele; a luat asupra lui natura seminței lui Avraam pentru răscumpărarea rasei noastre căzute; a locuit printre oameni plini de har și adevăr, a trăit exemplul nostru, a murit jertfindu-Se pentru noi, a fost înviat pentru îndreptățirea noastră, S-a înălțat la cer pentru a fi singurul nostru Mijlocitor în Sanctuarul din ceruri, unde, prin meritele sângelui Său vărsat obține iertare și împăcare pentru păcatele tuturor celor care vin la El cu regret; și că la sfârșitul lucrării Sale în calitate de Preot, înainte ca să-și ia tronul de Rege, El va face marea ispășire pentru păcatele tuturor celor care s-au căit și astfel păcatele lor vor fi atunci șterse (Faptele Apostolilor 3:19) și îndepărtate din Sanctuar, după cum este ilustrat în serviciul preoțesc din vechime, care prefigura și prevestea lucrarea Domnului nostru în ceruri (vezi Leviticul 16; Evrei 8:4,5; 9:6,7 etc.).

Botezul este o rânduială a bisericii creștine, de a urma credința și pocăința, o rânduială prin care comemorăm învierea lui Hristos, deoarece prin acest act ne arătăm credința prin îngroparea și învierea Lui și prin aceasta, a învierii tuturor, sfinților în ziua de apoi; și niciun alt mod nu reprezintă în mod adecvat aceste fapte decât cel pe care Scripturile le prescriu, și anume scufundarea (Romani 6:3-5; Coloseni 2:12).

Nașterea din nou cuprinde întreaga schimbare necesară pentru a ne pregăti pentru Împărăția lui Dumnezeu și constă din două părți: în primul rând, o schimbare morală, realizată prin convertire și o viață creștină (Ioan 3:3,5); în al doilea rând, o schimbare fizică la a doua venire a lui Hristos, prin care, dacă muri vom fi înviați nesupuși putrezirii, iar dacă suntem vii, vom fi transformați în nemurire într-o clipă, într-o clipeală de ochi (Ioan 3:3,5; Luca 20:36; 1 Corinteni 15:51,52).

Credem că profeția este o parte a revelației lui Dumnezeu pentru omenire; este inclusă în acea Scriptură care este de folos pentru instruire (2 Timotei 3:16); este conceput pentru noi și copiilor noștri (Deuteronomul 29:29); atât de departe de a fi învăluit într-un mister de nepătruns, este ceea ce constituie în mod special Cuvântul lui Dumnezeu o lampă pentru picioarele noastre și o lumină pe cărarea noastră (Psalmul 119:105; 2 Petru 2:19); o binecuvântare este pronunțată asupra celor care o studiază (Apocalipsa 1:1-3); și, în consecință, trebuie să fie înțeles de către poporul lui Dumnezeu suficient pentru a le arăta poziția lor pe care o au în istoria lumii și îndatoririle speciale cerute de mâna lor.

Doctrina convertirii lumii și a mileniului temporal este o fabulă a acestor ultime zile, calculată pentru a-i liniști pe oameni într-o stare de siguranță trupească și pentru a-i face să fie departe de ziua cea mare a Domnului ca de un hoț în noapte; a doua venire a lui Hristos trebuie să preceadă, nu să urmeze, mileniul, deoarece până când nu se va arăta Domnul, puterea papală va continua cu toate urâciunile ei (2 Tesaloniceni 2:8); grâul și neghina cresc împreună (Matei 13:29,30,39), iar oamenii cei răzvrătiți și amăgitori devin din ce în ce mai răi, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu (2 Timotei 3:1,13).

Sanctuarul noului legământ este Cortul lui Dumnezeu din Cer, despre care vorbește Pavel în Evrei 8 și mai departe, despre care Domnul nostru este slujitor în calitate de Mare Preot; acest Sanctuar este antitipul cortului mozaic și lucrarea preoțească a Domnului nostru, legată de aceasta, este antitipul lucrării preoților iudei din dispensațiunea anterioară (Evrei 8:1-5 etc.); acesta, și nu Pământul, este Sanctuarul care urmează să fie curățit la sfârșitul celor 2300 de zile, ceea ce se numește curățarea lui fiind în acest caz, ca și în tip, pur și simplu intrarea marelui preot în Locul Preasfânt, pentru a termina slujirea rânduită, iar legat de aceasta, făcând ispășirea și îndepărtând din Sanctuar păcatele care i-au fost transferate prin intermediul slujirii din prima încăpere (Leviticul 16; Evrei 9:22,23); și această lucrare, ca antitip, care a început în 1844, constă în ștergerea păcatelor credincioșilor (Faptele Apostolilor 3:19), și ocupă un timp scurt, dar nedefinit de spațiu și de timp, la încheierea căruia lucrarea de milă pentru lume va fi încheiată și va avea loc a doua venire a lui Hristos.

Cerințele morale ale lui Dumnezeu sunt aceleași pentru toți oamenii în toate dispensațiile; acestea sunt cuprinse pe scurt în poruncile rostite de Iehova de pe Sinai, gravate pe table de piatră și depusă în chivot, care, prin urmare, a fost numit, în consecință, „chivotul legământului” sau legământ/testament (Numeri 10:33; Evrei 9:4 etc.); această Lege este imuabilă și perpetuă, fiind o transcriere a tablelor depuse în chivot în adevăratul Sanctuar de sus, care este și, din același motiv, numit chivotul Legământului lui Dumnezeu, deoarece sub sunetul celei de-a șaptea trâmbiță ni se spune că „Templul lui Dumnezeu s-a deschis în Cer și s-a văzut în Templul Lui chivotul Legământului Său” (Apocalipsa 11:19).

A patra poruncă a acestei Legi cere să dedicăm ziua a șaptea a fiecărei săptămâni, numită în mod obișnuit sâmbătă, abstinenței de la propria noastră muncă și îndeplinirii îndatoririlor sacre și religioase; că acesta este singurul Sabat săptămânal cunoscut de Biblie, fiind ziua care a fost pusă deoparte înainte ca paradisul [grădina Eden] să fie pierdut (Geneza 2:2,3), și care va fi respectat în paradisul restaurat (Isaia 66:22,23); faptele pe care se bazează instituția Sabatului o limitează la a șaptea zi, deoarece nu sunt valabile pentru nicio altă zi; și termenii: Sabatul evreiesc așa cum sunt aplicați pentru ziua a șaptea și Sabatul creștin, așa cum sunt aplicați pentru prima zi a săptămânii, sunt denumiri inventate de oameni, nescripturistice de fapt și fals în sens.

Urmașii lui Hristos ar trebui să fie un popor aparte, care nu urmează extremele și nici nu se conformează căilor lumii; să nu-și iubească plăcerile și să nu-și susțină nebuniile; întrucât apostolul spune că „oricine va fi” în acest sens, „prieten al lumii, este vrăjmașul lui Dumnezeu” (Iacov 4:4); iar Hristos spune că nu putem avea doi stăpâni sau, în același timp, să slujim lui Dumnezeu și lui Mamona (Matei 6:24).

Scripturile insistă asupra simplității și modestiei vestimentației ca semn proeminent al uceniciei la cei care mărturisesc a fi urmașii Celui care a fost „blând și smerit cu inima”, că purtarea de aur, perle și haine scumpe, sau orice lucru conceput doar pentru a împodobi persoana și a încuraja mândria inimii naturale, trebuie să fie îndepărtate, conform unor Scripturi precum 1 Timotei 2:9,10; 1 Petru 3:3,4.

Mijloacele pentru susţinerea lucrării Evangheliei între oameni ar trebui obţinute din dragoste pentru Dumnezeu şi semeni, nu prin loterii bisericeşti sau ocazii destinate distracţiei sau îngăduirii apetitului celui păcătos, cum ar fi bazarurile filantropice, sărbătorile, dineurile, operele de binefacere şi orice alte convenţii sociale care sunt o ruşine pentru pretinsa biserică a lui Hristos; proporţia din venituri cerută celor din zilele noastre nu poate fi mai mică decât cea cerută celor din vechime, ci este la fel ca cea oferită de Avraam (ai căror copii suntem, dacă suntem ai lui Hristos, Galateni 3:29) lui Melhisedec (un simbolul al lui Hristos) atunci când i-a dat a zecea parte din tot (Evrei 7:14); zecimea este a Domnului (Leviticul 27:30) şi la această zecime din venitul oricui trebuie să fie completată cu daruri de către cei ce pot oferi daruri pentru susţinerea Evangheliei (2 Corinteni 9:6; Maleahi 3:8-10).

Întrucât toți au călcat Legea lui Dumnezeu și nu pot de la sine să asculte de cerințele Sale drepte, suntem dependenți de Hristos, în primul rând, pentru îndreptățirea greșelilor noastre din trecut și, în al doilea rând, pentru har, prin care să se supună în mod acceptabil faţă de Legea Sa sfântă timpul în viitor.Întrucât toți au călcat Legea lui Dumnezeu și nu pot de la sine să asculte de cerințele Sale drepte, suntem dependenți de Hristos, în primul rând, pentru îndreptățirea greșelilor noastre din trecut și, în al doilea rând, pentru har, prin care să se supună în mod acceptabil faţă de Legea Sa sfântă timpul în viitor.

Duhul lui Dumnezeu ne-a fost promis că se va manifesta în biserică prin anumite daruri, enumerate mai ales în 1 Corinteni 12 și Efeseni 4; aceste daruri nu sunt menite să înlocuiască sau să ia locul Bibliei, ceea ce este suficient pentru a ne face înțelepți pentru mântuire, la fel cum Biblia nu poate lua locul Duhului Sfânt; precizând diferitele canale ale funcționării Sale, acel Duh pur și simplu a făcut prevederi pentru propria existență și prezență cu poporul lui Dumnezeu până la sfârșitul timpului, pentru a conduce la înțelegerea Cuvântului pe care l-a inspirat, pentru a convinge de păcat și lucrează o transformare în inimă și viață; și cei care neagă locul și lucrările Duhului, neagă clar acea parte a Bibliei care îi atribuie această lucrare și poziție.

Timpul curățirii Sanctuarului (vezi principiul de la numărul 10), sincronizat cu timpul proclamării soliei a treia, este un timp al judecății de cercetare, în primul rând, cu referire la cei morți, și în al doilea rând, la încheierea perioadei de cercetare/probă cu referire la cei vii, pentru a determina cine dintre miliardele care dorm acum în ţărâna pământului sunt vrednici de a avea parte la prima înviere şi cine dintre mulţimile vii sunt demni de schimbare care trebuie stabilit înainte ca Domnul să apară.

Aceștia nesupuși putrezirii sunt apoi duși la Cer, în Noul Ierusalim, Casa Tatălui în care sunt multe locașuri (Ioan 14:1-3), unde împărățesc cu Hristos [timp de] o mie de ani, judecând lumea și pe îngerii căzuți, adică împărțind pedeapsa care urmează să fie executată asupra lor la sfârșitul celor o mie de ani (Apocalipsa 20:4; 1 Corinteni 6:2,3); în acest timp Pământul se află într-o stare haotică și pustie (Ieremia 4:20-27), descris, la început, prin termenul grecesc Abussos (Abis): „groapă fără fund” (Septuaginta din Geneza 1:2); și aici Satana este închis pe parcursul celor o mie de ani (Apocalipsa 20:1,2) și aici în cele din urmă distrus (Apocalipsa 20:10; Maleahi 4:1); teatrul ruinei pe care l-a săvârșit [Satana] în univers, fiind realizat în mod corespunzător o perioadă de timp în închisoarea lui mohorâtă și apoi locul execuției sale finale.

La sfârșitul celor o mie de ani, Domnul coboară cu poporul Său și cu Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:2), morții cei răi sunt înviați și se ridică la suprafața pământului încă neînnoit și se adună în jurul Cetății, al taberei sfinților (Apocalipsa 20:9) și focul se coboară de la Dumnezeu din cer și îi mistuie. Ei sunt apoi arși rădăcină și ramuri (Maleahi 4:1), devenind ca și cum nu ar fi fost (Obadia 15,16). În această distrugere veșnică din prezența Domnului (2 Tesaloniceni 1:9), cei răi întâmpină pedeapsa veșnică amenințată împotriva lor (Matei 25:46), care este moartea veșnică (Romani 6:23; Apocalipsa 20:14,15). Aceasta este pierzarea oamenilor nelegiuiți, focul care îi mistuie fiind focul pentru care sunt păstrate „cerurile și pământul care… sunt acum”, care vor topi chiar și elementele cu intensitatea sa și vor curăți Pământul de petele cele mai adânci ale blestemului păcatului (2 Petru 3:7-12).